Când 7 victorii nu sunt de ajuns pentru a deveni campion

Max Verstappen a dat play noului sezon de Formula 1 cu același aplomb care-i asigurase titlurile din 2022 și 2023. Însă victoriile au devenit tot mai greu de obținut, odată ce nu mai puțin de trei echipe au găsit calea înspre succes prin upgrade-uri utile, aduse de-a lungul acestei campanii. În primele 10 curse, Verstappen a fost învins doar de circumstanțe aparte: o cedare a frânelor în Australia, o neutralizare inoportună la Miami și particularitățile traseului din Principatul Monaco.

Însă cele mai recente patru evoluții, în decurs de patru săptămâni, au arătat cum Red Bull Racing nu mai are nicidecum monopostul de referință, nici ca ritm de cursă, nici pe un tur de calificare. Max a plecat din pole de șapte ori la rând în debutul sezonului, apoi a mai bifat un singur pole în următoarele șapte starturi (cu mențiunea că la Spa a încasat o penalizare, deși fusese cel mai rapid cu peste jumătate de secundă în calificările disputate pe pistă udă).

Astfel, ajungem să ne întrebăm dacă acest sezon, care aduce aminte de 1991, 2003 sau 2009, poate să ne aducă un alt campion decât liderul actual. În apărarea lui Max vin două elemente: pe de o parte capacitatea sa de a flata performanțele monopostului grație abilităților proprii, iar pe de alta rotația produsă la vârf, unde nu avem un singur adversar care înșiră succesele. Punând răul înainte pentru echipa austriacă, ne putem gândi la scenariul în care Verstappen nu mai are armele să câștige vreo cursă în acest an. Caz în care istoria ne arată următoarele exemple.

Alain Prost – 1984 și 1988

Un maestru al constanței și al gestiunii eficiente a resurselor într-o epocă în care fiabilitatea era mult mai precară, cvadruplul campion francez a ratat alte două titluri pentru puțin. Revenit la McLaren după trei ani în care a fost scos țap ispășitor de Renault, Prost a fost categoric mai rapid decât veteranul Niki Lauda în 1984. Însă o serieasdas de abandonuri l-au costat scump, cireașa de pe tort fiind înjumătățirea punctelor la Monaco, pe fondul întreruperii cursei din cauza ploii. Ai grijă ce-ți dorești, Alain… căci cu 6 puncte pentru un loc secund dacă urma să fie depășit de Senna ieșea un total suficient pentru titlu, iar cu victoria ce a adus doar 4,5 puncte n-a fost destul. Prost a pierdut pentru 7 puncte titlul din 1982, pentru 2 puncte cel din 1983 și pentru cea mai mică diferență din istorie, jumătate de punct, cel din 1984. Lauda l-a surclasat, deși bifase doar 5 victorii față de 7 ale francezului.

Cu arma dominantă MP4/4, sezonul 1988 a fost la discreția piloților McLaren. Prost și Senna au câștigat toate cursele cu excepția semnului divin al lui Enzo de la Monza. De s-ar fi aplicat regulile de astăzi, titlul ar fi fost al lui Alain, însă abia din 1991 se contabilizează toate rezultatele. Pe atunci se luau în considerare doar cele mai bune 11 clasări, ceea ce i-a permis lui Ayrton să i se șteargă inclusiv o descalificare la Rio. În schimb, rivalul său a abandonat doar de două ori, în celelalte 14 curse clasându-se de fiecare dată pe 1 sau 2. Implicit, i s-au dedus trei locuri secunde (18 puncte), totalul său scăzând astfel sub al lui Senna. Raportul victoriilor a fost de 8 la 7 în favoarea brazilianului.

Titlurile lui Fernando Alonso din 2005 și 2006

Spaniolul a beneficiat în 2005 de schimbarea drastică de regulament menită să stopeze era de dominație Ferrari. Cu anvelope care deodată erau silite să reziste un întreg Grand Prix, Michelin a pus cruce monopolului Bridgestone, câștigând toate cursele disputate în condiții normale. Francezii au avut probleme doar cu rezistența anvelopelor, nu și cu performanța, dovezi în acest sens fiind explozia lui Raikkonen pe când conducea întrecerea de la Nurburgring și fiasco-ul de la Indianapolis. Totuși, ar fi nedrept să afirmăm că din acest motiv nu a fost Kimi campion, atâtea alte curse fiind ratate din pricina fiabilității monoposturilor McLaren-Mercedes, MP4/20 fiind categoric cea mai rapidă mașină a sezonului. Astfel, Fernando a putut strânge punctele necesare pentru a deveni campion chiar cu o etapă înaintea finalului de sezon, deși ca număr de victorii și el, și Raikkonen au ajuns la cota 7.

Ferrari avea un grup suficient de puternic pentru a reveni în lupta pentru titlu în 2006, când s-a și renunțat de altfel la ridicola idee a anvelopelor chinuite peste 300 de kilometri. Lupta dintre Alonso și Michael Schumacher a fost entuziasmantă, cu aportul piloților secunzi și cu un echilibru notabil între cele două grupări. Și chiar dacă Schumi s-a impus de 7 ori în ultimul său sezon alături de Scuderia, cedarea motorului la Suzuka, după mai bine de cinci ani fără vreo astfel de problemă, a trimis titlul înspre Fernando, care la rândul său strânsese tot 7 victorii.

Lewis Hamilton – 2016 și 2021

Cea mai lungă serie de titluri consecutive din istorie rămâne, pentru moment, cea a lui Michael Schumacher (2000-2004). Lewis Hamilton ar fi putut împinge acest record la șapte coroane înșiruite dacă și-ar fi învins de fiecare dată coechipierii mai slab cotați în perioada în care Mercedes n-a avut rival. Doar că, după trei ani de studiu al vecinului de garaj, Nico Rosberg și-a jucat toate cărțile într-un duel psihologic în care a fost ajutat și de cedarea motorului pentru #44 la Sepang. Dacă n-ar fi fost acea cursă din Malaezia (în care Rosberg fusese răsucit de Vettel) și incidentul Nico-Lewis de la Barcelona, Mercedes ar fi câștigat toate cele 21 de etape. Așa, au fost doar 19 victorii: 9 pentru campionul german și 10 pentru britanic. Un record de succese stagionale fără a obține titlul!

Abia în al optulea an al noii ere turbo a ajuns vreo altă echipă să emită pretenții serioase la tronul Mercedes. Încercările anterioare ale binomului Vettel-Ferrari au arătat lacune atât la nivelul pilotului, cât și al pachetului tehnic, însă Adrian Newey și Max Verstappen au conlucrat pentru a duce lupta cu Lewis Hamilton până la pragul egalității perfecte la puncte înaintea finalei de poveste/de pomină de pe Yas Marina. Acroșajele celor doi protagoniști la Silverstone, Monza și Jeddah au condimentat un sezon în care au mai căzut firimituri de la masă pentru victorii nesperate ale lui Ocon sau Ricciardo, însă Hamilton cu 8 locuri întâi a fost învins de Verstappen în final, autor a 10 triumfuri.

Ce ne așteaptă?

2023 a fost un sezon similar cu 1988 în ceea ce privește dominația unei echipe care a ratat o singură victorie. Red Bull nu s-a regăsit deloc pe străzile din Singapore, în ceea ce avea să fie o prefață a verii actuale: o luptă strânsă pentru victorie între McLaren, Mercedes și Ferrari. Toate aceste trei formații au ajuns să se bucure în 2024 de weekenduri în care au dominat de justesse plutonul și au câștigat meritat.

Șansa lui Max, față de toate exemplele de mai sus, este că atunci când nu câștigă el tot alternează ocupanții primei trepte a podiumului. Verstappen are 7 victorii, iar abia în cea mai recentă cursă, la Spa, a mai reușit cineva să-și asigure cel de-al doilea succes stagional. Așadar, statistica spune că e greu de crezut că va mai ajunge cineva la cota 7 de-a lungul ultimelor 10 curse. Chiar și așa, titlul constructorilor ar putea să le scape celor de la Red Bull Racing, McLaren revenind de la un deficit de peste 100 de puncte la mai puțin de 50. La piloți, însă, avansul rămâne considerabil și, mai ales, gestionabil.