Sâmbătă, 27 ianuarie, un public numeros a venit la înmormântarea de la Super Besse. Se știa deja că acesta va fi ultimul sezon al Trofeului Andros. ”Nu fiți triști acum, haideți să ne bucurăm de cele 35 de ediții din istorie!” a afirmat cofondatorul Max Mamers. Acesta a continuat cu serenitatea celui ce conștientizează că vremurile s-au schimbat (și nu ne referim doar la încălzirea globală): ”a fost mai mult decât o aventură, a fost o istorie plină de realizări, o moștenire lăsată, ceva ce se încheie acum în mod natural.” Din 1990 încoace, numele de referință ale patrimoniului sportiv din Hexagon nu au ezitat să iasă la o ”bulgăreală”, fie că vorbim de Alain Prost, Romain Grosjean, Yvan Muller sau Sebastien Loeb. În total, peste 20 de constructori s-au implicat, iar numărul de piloți a trecut de 2000 în cele peste 350 de curse disputate. Trofeul Andros a avut întotdeauna un spirit aparte, latura sa festivă și de distracție la munte împletindu-se cu succes cu pretențiile unei competiții sportive.
Dacă prima ediție a fost câștigată în 1990 de Eric Arpin cu unul dintre cele mai populare modele de raliuri de la acea vreme (Peugeot 205 T16), în mai puțin de 10 ani campionii au adaptat mașini dintre cele mai diverse la competiția desfășurată pe gheață și zăpadă. Dany Snobeck s-a impus de două ori cu Mercedes 190, apoi Yvan Muller pe ce a pus mâna a dus către victorie, fie că vorbim de un BMW 318i E36 compact sau de un Opel Tigra. Cu 10 titluri în 11 sezoane, jupânul turismelor și-a găsit nașul în persoana lui Alain Prost și a sa Toyota Auris. A urmat epoca celor doi Jean, între 2009 și 2022 doar un singur sezon scăpându-le lui Jean-Baptiste Dubourg și Jean-Philippe Dayraut. În ultimii ani, redutabil s-a dovedit însă Aurelien, fiul lui Olivier Panis. O categorie rezervată electricelor a fost introdusă în campionat încă din 2010, iar piloții de monoposturi precum Nico Prost, Matthieu Vaxiviere sau Nathanael Berthon au câștigat-o rând pe rând. Panis Jr. s-a impus la această clasă în 2018, apoi odată cu electrificarea totală a campionatului în 2020, a obținut titlul la general de la prima tentativă, recidivând în 2023 tot cu susținerea marii echipe de GT-uri Sainteloc ce se ocupa de al său Audi A1.
Sezonul 2023-24 a programat cinci escapade: Val Thorens, Andorra, Isola 2000, Lans-en-Vercors și Super Besse. Doar că, din dorința de a reduce costurile și pe fondul rețetei de sihouette-uri care a prins în Franța și la categoriile de circuit (Mitjet), organizatorii au recurs la un șasiu unic – Dupessey Andros Sport 01 – pe care se aplicau doar caroserii asemănătoare cu diverse mașini recognoscibile. Astfel, challenge-ul tehnic a fost eliminat, puterea ajungând la un echivalent de 340CP pe o construcție ce se bucura de tracțiune integrală. Lupta pentru titlu s-a dat până în ultima cursă, același Panis reușind să-și treacă în cont cel de-al treilea titlu, în fața lui Dubourg și a lui Dorian Boccolacci, câștigător al ultimei etape din istorie. La Super Besse, pe poziția a treia s-a clasat puștiul de doar 17 ani Theophile Nael, care i-a devansat nu doar pe Loeb și Dubourg, ci și pe Julian Febreau, comentatorul Formulei 1 care nu e deloc un outsider. El a încheiat stagiunea pe poziția a noua, în fața unui pilot cu trei victorii la Le Mans precum Benoit Treluyer.
Întrebat ce făcea în ianuarie 1990, în ziua primei curse din Trofeul Andros, părintele său spiritual a admis: ”eram pe grila de start, la comenzile unui BMW 325iX, dar mintea nu-mi stătea la asta și am înțeles imediat că nu pot fi pilot în campionatul pe care-l organizam. Așa că la următoarele etape ale sezonului le-am împrumutat mașina rând pe rând lui Ari Vatanen, Jacques Laffite și Francois Chatriot. Am continuat să pilotez în alte contexte, dar pe gheață m-am oprit la finele acelui prim weekend.” Mamers a recunoscut că vremea a fost cea mai mare problemă a ultimilor ani și că dispariția Andros ar putea fi cel mai bine compensată de apariția unui concept similar mai înspre nord, poate în Laponia. Nu e de mirare că, în viziunea lui, cea mai spectaculoasă întrecere și cea după care nutrește cele mai mari nostalgii a fost cursa de 24 de ore de la Chamonix. Iar acea primă cursă din istoria Trofeului, la fel ca prima cursă a DTM la Zolder în 1984, are o poveste aparte. Alain Froment o câștiga la Serre Chevalier pe un Citroen Visa 1000 Pistes pregătit de elevii săi de la liceul tehnic Pablo Neruda (sic) din Grenoble. Printre învinșii săi, în mod absolut șocant, se aflau Bruno Saby (Lancia Delta S4) și Bertrand Balas (BMW M3 E30).
Dacă trecem în revistă prezențele feminine care au acceptat să concureze în Trofeul Andros, ne dăm seama și de importanța acestuia de-a lungul anilor, dar și de complexitate. Michele Mouton, Jutta Kleinschmidt, Vanina Ickx și mai de curând Margot Laffite, Lilou Wadoux sau Doriane Pin au evoluat bine, dar nu au și câștigat la categoria-regină (Elite Pro), acolo unde singura care a urcat pe cea mai înaltă treaptă a fost Marlene Broggi în 2015, într-o cursă-ștafetă în care a alternat cu Jean-Baptiste Dubourg.
Recordmanul prezențelor este Dayraut cu 239 de starturi, urmat de Franck Lagorce cu 236 și Dubourg cu 213, dintr-un total de 362. Dintre aceste, 82 au fost câștigate de piloți de Formula 1 – Erik Comas, Romain Grosjean, Lagorce, Olivier Panis, Prost, Jean-Louis Schlesser și Jacques Villeneuve. Printre piloții din Marele Circ care nu au cunoscut succesul pe gheață îi regăsim pe Jean Alesi, Henri Pescarolo, Rene Arnoux, Tiago Monteiro sau Martin Brundle. Yvan Muller are cel mai bun procentaj de victorii (45%), urmat de Alain Prost (29%). Cei doi sunt lideri și în ceea ce privește rata de clasări pe podium: 70% pentru Yvan, 59% pentru Le Professeur.
Mulți români au aflat de această competiție în momentul în care Dacia s-a implicat oficial alături de Alain Prost, modificând pentru rigorile întrecerii modele Duster și mai apoi Lodgy. Cu acesta din urmă, Prost a obținut cel de-al treilea și ultimul său titlu în Trofeul Andros. Totuși, cele mai multe titluri (6) și victorii (41) nu sunt în dreptul unui constructor francez, ci în contul Opel. Vorbim, desigur, de brandul câștigător, nu întotdeauna existând un sprijin oficial al mărcii pentru operațiunea de la mare înălțime.
Imediat după introducerea categoriei electrice în 2009/10 care a dus la primele curse cu astfel de motorizare, ”transhumanța” s-a produs la Grand Prix de Pau și prima descindere de la munte a acestui pluton de mașini. Așadar, cu trei ani înainte ca Formula E să debuteze la Beijing, 12 modele Andros (prototipuri construite de Exagon cu motoare electrice Siemens) au trecut de la cuie la slick-uri, manșele fiind câștigate de Mike Parisy și Adrien Tambay. Din pluton au mai făcut parte Olivier Panis, Nico Prost, Fabien Barthez sau Cathy Muller.
O altă istorie memorabilă a unei reconversii profesionale este relatată de referința mondială a schiului alpin, Luc Alphand. În ianuarie 1995, proba de coborâre de la Sestriere a fost anulată, iar Alphand se întorsese acasă, la Serre-Chevalier. Cum acolo se disputa etapa Trofeului Andros, Mamers l-a convins să participe la o cursă introductivă ce reunea vedete și jurnaliști. Declicul s-a produs imediat și Luc a ajuns să concureze mai bine de un deceniu la Dakar, câștigând ediția 2006 alături de Mitsubishi. Mai mult, el și-a înființat propria echipă, Luc Alphand Aventures, cu care s-a prezentat la start în cursa de 24 de ore de la Le Mans la clase de GT-uri, pe modele Porsche, Ferrari sau Corvette.
