Despre un om care și-a croit propria Cale

Sfârșitul anului 2023 a dat o ultimă lovitură iubitorilor celei mai populare serii de curse pe circuit din Statele Unite, NASCAR. Una dintre legendele cele mai cunoscute ale competiției, Cale Yarborough, a murit  la 84 de ani în urma unei lupte cu o boală degenerativă rară. Amintirea celor trei titluri consecutive obținute pentru echipa lui Junior Johnson sau lupta sa, de pe circuit și din afara lui, cu Donnie și Bobby Allison în timpul Daytona 500 din 1979 nu vor fi, însă, uitate prea curând.

Nu este, teoretic, greu să creionezi portretul lui Cale Yarborough, unul dintre piloții emblematici din „epoca de aur” a ceea ce este astăzi NASCAR Cup Series. Înșirând succese până atunci nemaivăzute vreme de aproape 30 de ani, Yarborough și-a croit o carieră impresionantă fără să fie în vreun fel bulversat de niște contemporani ce astăzi sunt, la rândul lor, văzuți ca niște titani ai competiției. Richard Petty, David Pearson, Buddy Baker sau Dale Earnhardt, Sr. au fost „cu toții niște piloți fantastici”, după spusele lui Yarborough, dar niciunul nu l-a speriat. Tocmai de aceea descrierea aproape ubicuă ce i se face lui Yarborough este, simplu, tough as nails.

Cale Yarborough NASCAR 1960's
Yarborough la începuturile carierei cu un Ford Fairlane

Născut în 1939 în Timmonsville, Carolina de Sud, în inima „planetei” curselor de stock cars, Cale (pe numele complet William Caleb) a arătat de mic un interes pentru competiții motorizate, deși părea destinat să performeze într-un alt sport ce nu implica un volan și trei pedale. La doar 11 ani acesta a intrat fără bilet în tribunele ce străjuiesc legendara Darlington Speedway pentru a vedea ediția inaugurală a Southern 500, pe vremea când concurenții erau, mulți dintre ei, și producători de băuturi spirtoase ilicite.

„În colegiu, am avut o bursă de sportiv și jucam fotbal [american] la Clemson, sub bagheta antrenorului Frank Howard. Mergeam deja la curse, dar doar pe timpul verii, și eram pe cale să pun mâna pe titlul de campion local când l-am rugat pe antrenor să mă întorc acasă pentru a concura încă o dată, ultima oară”, și-a amintit Yarborough în 2008. „Mi-a spus că dacă decid să mă întorc, pot să-mi iau toate catrafusele cu mine și să nu mă mai întorc căci trebuie să aleg între curse și fotbal. Așa că mi-am făcut bagajele și am plecat”, a adăugat Cale, spunând că Howard l-a sunat ulterior, rugându-l să se întoarcă la antrenamente, dar „i-am spus că i-am urmat sfatul și am decis să devin pilot de curse. El mi-a zis că voi muri de foame”.

1972 - Cale Yarborough
Cale, la Indianapolis, în 1972

Într-adevăr, chiar înainte de a debuta într-o cursă sub egida NASCAR, în 1957, la doar 18 ani, Cale se întâlnise față în față cu moartea, dar n-avusese timp să o lase să-l vrăjească deși a fost, pe rând, lovit de fulger, mușcat de un șarpe și atacat de un aligator. În acei ani de „juniorat”, Yarborough nu câștiga aproape nimic din curse, astfel că muncea la o fermă de curcani și mai tăia și lemne între picături pentru a-și susține familia.

Debutul în NASCAR Grand National Series și primele participări la Indy 500

Apoi, în 1965, Cale s-a aruncat cu capul înainte în ceea ce avea să fie primul său sezon complet în NASCAR. Prima victorie, pe ovalul neasfaltat din Valdosta, a venit în același sezon, la bordul unui Ford. Tot în acel an a înțeles de ce Darlington are o reputație înspăimântătoare, fiind trimis în decor în timp ce se lupta pentru șefie cu Sam McQuagg. Mașina sa a sărit peste glisiere și s-a izbit de un stâlp de telegraf, dar, în mod miraculos, Yarborough a scăpat fără răni serioase.

N750026
„Cea mai mare diferență este că, pe atunci, direcția nu era asistată” – Cale Yarborough

Un an mai târziu, căutând premii ceva mai bănoase, Cale și-a încercat norocul pe ovalul de la Indianapolis, calificându-se la bordul monopostului Vollstedt-Ford înscris de Rolla Vollstedt. Americanul aproape că a ratat un loc pe grilă în celebra cursă de 500 de mile după ce a rămas blocat în trafic în ziua în care se organiza prima sesiune de calificări. Stând bară la bară, Cale a virat în curtea unui localnic, și-a lăsat mașina în urmă și a luat-o pe jos până la circuit pentru a prinde sesiunea. Din păcate, prima participare la Indy 500 a fost una fără istoric pentru el, mașina cu numărul 66 pe care o pilota fiind implicată într-un accident colectiv în care au mai abandonat și Dan Gurney sau A.J. Foyt.

Yarborough a revenit pe Brickyard în 1967 și s-a clasat pe locul 17, dar a mai bifat două starturi, în 1971 și 1972, anul când a reușit și cea mai bună clasare a sa în întrecere, locul 10. În sezonul anterior, Cale participase la 10 dintre cele 12 etape din campionatul USAC pentru monoposturi (înaintașul seriei Indycar) la bordul unui Mongoose-Ford înscris de Gene White. Vârfurile? Două locuri 5, la Trenton și Michigan – dar ele pălesc în comparație cu rezultatele din NASCAR în aceeași perioadă.

1967 - Cale Yarborough
Cale la Indy 500 unde a înregistrat 4 participări

Pilot polivalent, asemeni multor contemporani, Yarborough nu s-a despărțit de alergătura din NASCAR în anii în care și-a încercat norocul la Indianapolis și în campionatul USAC, din contră. În 1966, americanul a bătut palma cu legendara echipă Wood Brothers și a confirmat rapid cu un loc trei la Daytona 500 din 1967. Au urmat două succese în acel an (în total, Yarborough a adunat 83 de victorii) și, în 1968, prima victorie în Daytona 500 cu un Mercury Cyclone cu care l-a învins pe Lee Roy Yarbrough la o diferență de doar 1,3 secunde. Cinci alte victorii au venit în ’68, dar cea mai memorabilă a fost pe traseul „de casă”, Darlington, în Southern 500 unde Cale a reapărut în lupta pentru victorie după ce acuzase un handicap de două tururi. Arătându-și agresivitatea care l-a caracterizat pe întreaga durată a carierei, Cale ș-a dat coate cu David Pearson pentru victorie și l-a lăsat în urmă pe „Silver Fox”.

Parteneriatul cu Wood Brothers a continuat în 1969-1970, Ford arătându-și aprecierea pentru pilotul din Carolina de Sud cu o ediție specială Cale Yarborough pentru Mercury Cyclone Spoiler II, versiunea de stradă a mașinii pilotate către victorie în 1968. La finele lui 1970, an în care a obținut patru pole position-uri pe lângă victorii în American 500 și Michigan 400, Ford s-a retras din NASCAR ceea ce i-a permis lui Cale să se concentreze pe USAC, dar a revenit ca integralist în 1973 cu un Chevrolet Chevelle înscris de Richard Howard. Revenirea a fost de bun augur, dar Benny Parsons i-a suflat titlul într-o stagiune în care Cale a câștigat din nou Southern 500 pe lângă alte trei curse. Ce a urmat în a doua jumătate a aniilor ’70, însă, este ceea ce îi definește cariera lui Yarborough.

Cale Yarborough and Chris Economaki
Cale discutând cu jurnalistul Chris Economaki

Revenirea cu forțe proaspte în NASCAR urmată de asocierea cu Junior Johnson

„După ce am terminat un contract de doi ani să merg la Indy, [am început să-mi caut un scaun]. Bobby Allison era pilotul lui Junior Johnson, dar cei doi urmau să se separe, iar Junior avea nevoie de un pilot. Ne-am întâlnit și am făcut o echipă bună. Lui Junior îi plăcea stilul meu de pilotaj și eu am fost mereu un fan al său, deoarece aveam o filozofie similară și asta a garantat și chimia dintre noi”, spunea Cale Yarborough.

1974 a fost un an fructuos pentru american, chiar dacă a ieșit încă o dată vice-campion, cu 10 victorii și un loc 2 la Daytona 500, iar lucrurile au început să se lege cu adevărat din 1976. La 37 de ani, el a preluat șefia în campionat de la Richard Petty în august și n-a mai fost prins din urmă, câștigând primul titlu din carieră (în NASCAR Winston Cup) și, respectiv, primul pentru echipa lui Johnson. „Titlurile pe care le-am obținut cu Junior au fost primele pentru el [ca șef de echipă] și, evident, primele pentru mine. Am făcut lucrurile potrivite la momentul potrivit”, a subliniat pilotul în urmă cu 16 ani.

Cale Yarborough's Chevy
Yarborough înainte de Purolator 500, 1974

Cale a dominat în 1977, reușind să încheie fiecare cursă din acel an și să câștige de nouă ori. Petty a fost vice-campion, dar nici chiar „Regele” nu a putut stopa domnia lui Cale care s-a întors în 1978 și a realizat tripla cu 10 victorii. Având titlul în buzunar cu două etape rămase, Yarborough a realizat ceva ce nu a mai făcut nimeni în eșalonul superior al NASCAR în următorii 30 de ani: abia în anii 2000 Jimmie Johnson a reușit să lege cel puțin trei titluri consecutive (2006-2010).

În mod poate neașteptat, Cale recunoștea că nu acești ani sunt cei despre care fanii sunt cei mai curioși, ci anul 1979 și, mai precis, despre Daytona 500 din acel an, o întrecere pe care Yarborough n-a câștigat-o. De fapt, el nici n-a trecut linia de sosire, fiind implicat într-un acroșaj în chiar ultimul tur. Cheia poveștii? Ei bine, Daytona 500 din 1979 a fost prima cursă de NASCAR televizată în întregime în direct, iar accidentul de la final în care a fost implicat Yarborough rămâne în istorie deoarece Donnie Allison, asistat de fratele Bobby, s-a luat la bătaie cu Cale, ignorând istoricul de pugilist al pilotului lui Junior Johnson.

Cale Yarborough Photo By Ted Van Pelt
Ultima parte a carierei a fost marcată de victorii la Daytona (’83-’84) și un start în prima linie în 1985, lângă Bill Elliott

„Aveam cea mai rapidă mașină din pluton atunci, iar eu îmi setasem o strategie pe final, în lupta cu Donnie. Voiam să trec pe lângă el chiar în ultimul tur, să fac spectacol, ceea ce probabil a fost o greșeală. În cele din urmă, chiar a ieșit un spectacol și cred că a fost unul dintre cele mai bune lucruri care s-au întâmplat pentru NASCAR”, a spus Cale. Bătaia dintre cei trei a ajuns, prin mai multe instantanee foto, pe prima pagină a ziarelor cu tiraj național, iar un sport considerat „de sudiști” a devenit, aproape peste noapte, popular pe ambele coaste ale Statelor Unite, ba chiar și în Mid-West. A fost o luptă nedreaptă, inegală, un Yarborough contra doi Allison, dar eram din nou prieteni a doua zi și am rămas prieteni”, a conchis Yarborough.

În cele din urmă, 1979 nu a fost un an atât de hain, Cale făcând trecerea de la Oldsmobile la Chevrolet, iar cu fiecare constructor a reușit câte două succese. Cu cinci ani înainte, acesta intrase și în politică de partea Republicanilor, fiind ales în consiliul din Florence County, unde și-a menținut scaunul și după alegerile din 1976, dar de partea democraților. Se pare, deci, că și în politică Yarborough a avut aceeași determinare care l-a caracterizat pe circuite. „În acele vremuri mașinile n-aveau geamuri laterale și nici plase, deci te puteai uita în mașina rivalului de lângă tine, pe liniile drepte, și țin minte că, chiar și la 280 km/h, în ochii lui Cale ardea aceeași determinare”, rememora Pete Hamilton, fost pilot Petty Enterprises și rival al lui Cale la începutul aniilor ’70.

Finalul carierei și o participare neașteptată la Le Mans

Americanul s-a retras din NASCAR abia în 1988, dar a continuat să fie un luptător până la capăt, câștigând curse chiar și în 1985. Cu cinci ani înainte, în 1980, Dale Earnhardt, Sr. i-a suflat un nou titlu de campion în chiar ultima etapă, dar Cale s-a răzbunat câștigând Daytona 500 din nou, în 1983 și 1984 pentru Ranier-Lundy Racing. În ’83, a sărit de 320 km/h în calificări, dar a izbit parapetul, forțându-și mecanicii să-i pregătească pentru cursă un șasiu adus la fața locului doar de decor. Chiar și așa, Cale a trecut de Buddy Baker în ultima buclă și s-a impus.

Chevrolet Camaro - Cale Yarborough - Bill Cooper - Billy Hagan at Dunlop Curve at Le Mans 1981
Chevrolet-ul Camaro al lui Billy Hagan, pilotat de Yarborough la Le Mans 1981

Mai interesant, poate, este că Yarborough a făcut o rară călătorie peste Ocean pentru a lua parte în cursa de 24 de ore de la Le Mans, în 1981. Înscris la categoria IMSA GTX pe un Chevrolet Camaro modificat de echipa lui Billy Hagan, Cale a trebuit să-și aducă aminte cum este să mergi cu un turism la câțiva ani după ce participase în seria IROC, tot pe niște Camaro, dar unele mult mai puțin modificate. Deși a impresionat în calificări, Chevy-ul a rămas fără frâne după doar o oră, iar Cale a ieșit în decor în zona virajului Arnage.

După ce și-a încheiat cariera de pilot, Yarborough a migrat, natural, către funcția de șef de echipă la vârful formației pe care o lansase în 1987, pe când încă pilota. Urmând exemplul prietenului Junior Johnson – un pilot de top înainte de a deveni unul dintre cei mai prolifici șefi de echipă – Cale a adus pe grilă niște nume de calibru precum Dale Jarrett sau Dick Trickle. Formația a rămas în circuit până în 1999, dar singura victorie a venit grație lui John Andretti, în 1997, la Daytona.

MIS 250 1977-1977040
Tot alături de Economaki, dar într-un weekend de IROC (International Race of Champions)

Sursă foto: NASCAR (ISC Archives)

Ferrari, o istorie în galben cu aromă de frites belges

AF Corse a dezvăluit, recent, combinația de culori cu care va intra în luptă cel de-al treilea prototip 499P care va alerga în sezonul 2024 al FIA WEC. La scurt timp după ce ACO a publicat lista provizorie cu echipajele înscrise în următoarea ediție a cursei de 24 de ore de la Le Mans, am putut să lăsăm bălți de salivă în dreptul imaginilor cu primul Ferrari pe care-l va pilota, într-un campionat mondial, polonezul Robert Kubica. Mașina va fi galbenă – foarte galbenă – iar asta m-a pus pe gânduri.

Citește articol »

Cel mai rapid magazin de lux din lume

Ediția din 1995 a cursei de 24 de ore de la Le Mans este faimoasă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, toți își amintesc victoria McLaren, o reușită imposibil de repetat ce a fost facilitată de ploaia torențială care a marcat ostilitățile mai bine de 12 ore. Memorabilă a fost, de asemenea, deziluzia legendarului Mario Andretti, care a ratat la mustață un succes ce i-ar fi întregit cariera ilustră. Mai rar se menționează, însă, povestea echipajului de pe ultima treaptă a podiumului.

Citește articol »

Britanicii Scuderiei: Hamilton a intrat în rândul unor legende precum Mansell sau Surtees

Suntem abia în luna februarie, sezonul de Formula 1 nici nu a început, dar vestea care a apărut recent cu privire la trecerea lui Lewis Hamilton de la Mercedes-AMG la Ferrari este, cel mai probabil, știrea anului în Marele Circ. Practic, ani de zile de zvonuri și discuții pe la colțuri capătă, în sfârșit, formă și sens în urma unui transfer care nu părea fezabil cu doar câteva zile înainte.

Citește articol »

Daytona 24H 2024: La sfatul bătrânilor, cu Risi și Penske

Ferrari și Porsche sunt marii câștigători ai ediției cu numărul 62 a cursei de 24 de ore de la Daytona, cea mai lungă întrecere profesionistă din Statele Unite. Dacă n-am cunoaște anul, am putea spune că vorbim de epoca romantică și mult mai naivă a motorsportului, crez reconfirmat și în clipa în care citim numele echipelor ce s-au impus în clasamentul general, respectiv la categoria GTD-Pro: Porsche-Penske Motorsport și Risi Competizione. Tocmai de aceea, atunci când multe publicații ies cu titlul „Victorie istorică…”, se pot extrage două înțelesuri.

Citește articol »

Formula 1 are o echipă cu nume nou care aduce aminte de fantomele trecutului

Formula 1 este competiția în care mixul complet dintre tehnologie, bugete gigant, inteligență, găselnițe noi și talent ar trebui să producă un spectacol de invidiat pe circuite. Vorbim, în fond, despre „Regina sporturilor cu motor”. Pentru 2024, însă, n-avem parte nici de noutăți, nici bugetele nu mai sunt (așa) de mari, iar singurele găselnițe apare atunci când citim lista cu numele echipelor, căci la nivelul talentelor nu găsim vreo schimbare – pentru prima dată în istoria competiției.

Citește articol »

Porsche-le „detestat în Belcar” și identitatea sa înșelătoare

Mulți fani belgieni spun că sezonul 1999 al Belcar, seria de anduranță pentru turisme și GT-uri a micuțului stat înghesuit de superputerile Europei, a reprezentat un punct de apogeu care nu a mai fost atins ulterior. În vârful acelui pluton din care n-au lipsit modele Viper, Lamborghini sau Marcos s-a aflat, însă, o mașină ce sfida regulamentul cu zâmbetul pe buze.

Citește articol »

Mingea e rotundă, dar la fel e și roata

O echipă de fotbal din Premier League ce sponsorizează o formație de curse? Poate părea ciudat, dar un mic constructor britanic a reușit să construiască acest pod între sportul rege și sporturile cu motor, pentru care ai nevoie de două „mingi”, nu doar una. Totul s-a întâmplat la mijlocul aniilor ’90, cu mult înainte de crearea campionatului Superleague Formula, într-o perioadă tumultuoasă în lumea curselor de GT-uri.

Citește articol »
Actualități

Audi lansează un rival pentru Tesla Model S

Al treilea model din gama e-tron a celor de la Audi interpretează tema unui Grand Turismo cu patru portiere, extrem de elegant, dar spectaculos de rapid. Audi e-tron GT este mezinul gamei și este completat de RS e-tron GT, versiunea de performanță. Iată toate detaliile.