În anii ’80, la scurt timp după ce L. Ron Hubbard, fondatorul dubioasei Biserici Scientologice, a murit, titlul cărții sare de căpătâi care promova Dianetica a început să împânzească lumea curselor americane. Biserica, cunoscută pentru că a atras vedete ca Tom Cruise, a pompat bani în contracte de sponsorizare în IndyCar și a încercat să-l atragă și pe legendarul Mario Andretti în horă, dar fostul campion mondial a refuzat făcând trimitere la credința sa catolică.
Dacă putem spune despre Hubbard, la bază un scriitor de romane SF, că a avut o doză mult peste medie de idei discutabile, acesta a avut măcar decența să nu se bage personal în curse. Creatorul unui alt cult a făcut-o însă și, pe deasupra, „credința” pe care a constituit-o n-ar avea probabil loc nici la Obregia.
Mă refer la Mișcarea Raëliană, opera jurnalistului franco-canadian Claude Maurice Marcel Vorilhon, cel care avea să-și asume titulatura de Maitreya Rael după ce a devenit lider spiritual. Săpând, am aflat că prenumele, dacă-i putem spune astfel, n-are legătură cu cartea scrisă de Mircea Eliade, dar are o origine comună: era numele sanscrit (care se traduce prin „Cel Înțelept”) al unui filozof indian antic.
Să recapitulăm, deci: avem un jurnalist care a conceput un întreg cult și și-a arogat titulatura unui filozof din Epoca Bronzului, asta în timp ce mai lua startul și în unele curse auto și scria la propria sa publicație din domeniu. E clar, mai trebuie o pauză – dar nu de yoga, că după zâmbește direct din Suedia al nostru Gregorian sau, mai bine zis, Magnus Aurolsson.
Scopul și durata vizitei?
Vorilhon s-a născut în 1946, în Vichy, dar nu a nutrit vreodată un interes acut în creme de față. În schimb, încă de când era în adolescență, Claude și-a dorit să devină muzician ceea ce l-a făcut să plece de acasă pe când avea doar 15 ani pentru a se muta la Paris.
Cântând în stilul lui Jacques Brel, Vorilhon, care utiliza pe atunci pseudonimul „Claude Celler”, și-a tipărit numele pe câteva discuri ce ascundeau și melodii cu nume străine de bun-simț precum Madam’ Pipi’ sau ‘Monsieur, votre femme me trompe’ care se traduce prin „Domnule, soția ta înșală”. Ulterior, în 1968, Vorilhon s-a înscris în Școala de Pilotaj Winfield și a ajuns în semi-finalele competiției Volant Shell pe care a câștigat-o unul dintre puținii piloți care n-a ajuns ulterior în motorsportul mare, Jean-Luc Salomon. Trofeul Winfield, însă, a fost câștigat de un anume Jacques Lafitte în acel an. Alți piloți importanți care și-au făcut ucenicia în școala de la Magny-Cours au fost Francois Cevert, Jean-Pierre Jarier, Patrick Tambay, Didier Pironi și Rene Arnoux.
Pus în această companie, Vorilhon ar trebui probabil să se simtă mai mult decât măgulit, dar viitorul lider pseudo-religios chiar avea încredere în propriile talente, iubind mașinile încă de la 9 ani. El a început să concureze mai întâi în raliuri, curse de coastă și curse de circuit locale, inclusiv slalomuri.
Claude a reușit câteva victorii de clasă în aceste concursuri de mică anvergură la volanul mai multor turisme, inclusiv un Beetle, un BMW 2002 TI și o Alfa Romeo 2000 GTV. Dorind să încerce tot mai multe mașini, el a pus bazele, în 1971, unei publicații de profil ce s-a numit Auto Pop. Nu-mi este clar de unde a avut francezul bani să pornească un efort editorial, dar cert e că publicația a existat vreme de câțiva ani, site-ul oficial al mișcării Raeliene sugerând chiar că ar fi devenit „cea mai citită revistă de automobilism din Franța”, ceea ce mi-e greu să cred în prezența Auto Hebdo.
Viața lui Vorilhon avea să se schimbe în 1973, același an în care debutase și la Raliul Monte-Carlo. El șofa în apropiere de circuitul Charade de lângă Clermont-Ferrand, când, conform spuselor sale, s-a întâlnit cu un extraterestru.
Asta se întâmpla pe când jurnalistul avea 27 de ani, iar ființa din spațiu avea să mai aibă alte șase (!) rendez-vous-uri cu Vorilhon înainte ca acesta să accepte „misiunea” de a deveni liderul unei noi mișcări. Motivul? Ei bine, ființa ce l-a vizitat succesiv, în același loc, pe pilotul de ocazie era, de fapt, din rasa celor care ar fi creat ființa umană, rasa Elohim.
Acest cuvânt este folosit în Vechiul Testament cu referire la Dumnezeu, dar Vorilhon a explicat c-ar fi vorba de un plural care se traduce prin „Cei veniți din ceruri”. Tot el spune că „persoana de contact” poartă numele Yahweh, nume pe care în mod misterios îl împarte cu vechea zeitate a Levantului. Însuși numele asumat ulterior de Claude Vorilhon, Rael, vine de la Israel și ar însemna „mesagerul celor din ceruri”. Francezul ar fi, de asemenea, ultimul dintr-un grup de 40 de astfel de mesageri.
Acum c-am îndoctrinat pe toată lumea, merită să fac o observație personală: ceilalți 39 de mesageri / profeți trebuie să fi fost inepți din moment ce Mișcarea Raeliană nu s-a ridicat de la sol (da, extratereștrii aceea aveau și OZN-uri!) înainte ca Vroilhon să devină noul „Ales”.
Revenind la narațiune, francezul, spălat bine pe creier, s-a pus pe scris, dar nu pentru un nou număr al revistei Auto Pop, ci pentru a publica o carte cu toate cele câte i s-ar fi spus atunci când a fost transportat, prin cosmos, către planeta celor din Elohim. Din fonduri la fel de neștiute ca și celelalte, omul din Vichy a publicat „Le Livre qui dit la verite” sau Cartea care spune adevărul în toamna lui 1974. A urmat, apoi, formalizarea cultului care s-a coagulat în cadrul Organizației MADECH, ce număra 170 de oameni la finele acelui an.
Conform site-ului oficial, astăzi ar exista mai bine de 100.000 de susținători ai acestui cult, care se regăsesc în peste 120 de țări. Alte surse sunt, însă, mai rezervate și vorbesc de doar 65.000 de membri la nivel mondial, iar majoritatea (50.000) sunt în Canada, țara care l-a și adoptat pe Rael.
Adepții l-au vrut înapoi pe circuite
În 1974, Vorilhon a continuat să concureze în diverse competiții, inclusiv Cupa Audi-NSU Franța, dar participările au fost încurcate de extraterestrul Yahweh care, în ciuda „chipului plin de iubire”, l-a informat ferm că are lucruri mai importante de făcut. După câteva luni în care s-a căznit cu privire la viitorul său, fiind în pragul ulcerului (iarăși, aceasta este o informație de pe site-ul oficial, probabil falsă, dar care m-a amuzat oricum) pentru că trebuia să lase în urmă dragostea pentru mașini și curse, Rael s-a decis.
El a plecat de la Auto Pop, a pus casca-n cui și s-a apucat să transmită prin lume mesajul de pace, iubire de aproape și viziunea anti-capitalisto-financiară a Mișcării Raeliene. După cum ați observat deja, am petrecut cam prea multe minute pe platforma oficială a mișcării și mă simt obligat, ca să nu fiu singurul care suferă, să mai împărtășesc din cele aflate.
Astfel, Mișcarea susține un număr de „cauze”, iar unele dintre ele îți ridică părul de pe ceafă. Prima menționată e drăguță, puțin New Age, dar acceptabilă. „Un minut pentru Pace” se numește, iar ideea e să-ți faci timp să stai să te gândești la … tot și nimic timp de 60 de secunde. OK, asta aș putea încerca. Dar a doua cauză e mult mai ciudată.
Sub motto-ul „Go Topless”, Mișcarea Raeliană susține, fără ocolișuri, exhibiționismul prin ideea că „femeilor ar trebui să li se permită, asemeni bărbaților, să meargă cu pieptul dezgolit în public”. Cică sânii goi îți eliberează mintea. Cum n-am nici sâni – deși la cât fast food bag în mine s-ar putea suspecta pe bună dreptate că încerc să îi clădesc – și nici nu frecventez plajele de nudiști, nu pot băga mâna în foc că spusele lui Rael au sens, dar a treia „cauză” chiar te salută din „temnița” rețelelor sociale.
Se numește „Pro-Swastika”, căci adepții chestiei ăsteia vor să „reabiliteze” imaginea acestui simbol care a fost preluat și ponegrit de naziști. Istoric vorbind, este corect că originile svasticii ca simbol sunt mult mai vechi, iar ele țin de religie și pace. Cu toate acestea, este greu să justifici acum o întoarcere la acel sens având în vedere istoria mult mai recentă a extremei drepte care încă folosește svastica precum o făcea NSDAP-ul.
Mai sunt și alte cauze susținute de Mișcarea Raeliană, dar mă gândesc c-ar fi mai interesant să menționez că Rael este un susținător activ al clonării umane. El a fondat și o organizație în acest sens, Clonaid. Ea a apărut în 1997 și, după doar cinci ani, Rael și gașca au anunțat c-au reușit să cloneze un bebeluș, dar n-au adus și probe.
Să revenim, însă, la Vorilhon (adică Rael) pilotul. Pe la mijlocul aniilor ’90, când acest cult părea că prinde aripi, mai mulți susținători și-ar fi arătat interesul să-l ajute financiar (!!!!) pe omul nostru să revină în cockpit. Știu, și eu mi-aș dori să mai meargă schema și în 2024, dar e greu de crezut. Oricum, în cazul francezului treaba a mers și el s-a mutat în Japonia pentru a concura în cupele monomarcă cu Toyota.
El a rulat pe circuitele Tsukuba, Suzuka și Sportsland Sugo, dar, având deja 48 de ani, nu a impresionat pe nimeni (site-ul mișcării îți va spune altceva, dar mă rog). În 1995-1996, el a continuat cu participări în mai multe serii canadiene, mai ales cu un Chevrolet Corvette C4. Un an mai târziu, el a debutat în seria World Challenge (actuala GT World Challenge America) pe un Lotus Esprit, dar și în IMSA Exxon Supreme GT Series (actuala IMSA Weathertech Sportscar Championship).
Debutul în IMSA este interesant deoarece Rael a concurat, la Lime Rock Park, cu un Mosler Raptor, o evoluție a modelului Intruder. Rael și Brian Hornkohl au terminat pe locul 12 la general, respectiv pe poziția secundă în clasa GTS-1. O anectodă spune că, după cursă, Rael l-a încolțit pe săracul Paul Newman, marele actor american terminând pe doi în aceeași clasă în singura cursă pe care a bifat-o la bordul unui Panoz Esperante GTR-1. Francezul i-ar fi băgat pe gât lui Newman cartea sa despre extratereștrii care seamănă cu Michael Jackson în etapa finală de evoluție a legendei pop, dar nu l-a convertit.
De interes ar fi și povestea de la Daytona 24h, cursa care a lansat la apă sezonul 1997. Rael a fost prezent în Florida pentru a concura la bordul unui prototip Argo înscris de Davin Racing, iar imaginile de arhivă arată mașina acoperită cu logo-urile grobiene ce fac reclamă la „UFO Land”, un așa-numit „centru de interpretare al fenomenului OZN” aflat în Canada.
Din păcate, sau din fericire, Rael n-a pilotat în cursă. El ar fi spus că Elohim i-au sugerat să nu meargă cu o mașină atât de periculoasă, dar șeful echipei, Edd Davin, a oferit o explicație mai pământeană, conform The Race. Pe scurt, Rael nu și-a plătit locul în echipaj, motiv pentru care a primit un bine-meritat șut în posterior.
Cu moralul departe de a fi pe pană, francezul (care între timp a obținut și cetățenia canadiană) a revenit în Europa pentru a concura în primul sezon al ISRS (International Sports Racing Series), un campionat creat de John Mangoletsi și dedicat prototipurilor. Mangoletsi, cel care fusese în spatele revenirii BRM în cursele de prototipuri în 1992, își dorea o reluare a Campionatului Mondial de Anduranță cu mașini sport, dar seria sa avea să dispară de pe firmament după ce a fost strânsă cu ușa, la începutul aniilor ’00, de ALMS și Grand-Am.
Oricum, Rael a fost pe grilă în 1998, dar la categoria inferioară CN cu un prototip Centenari M1 al echipei de uzină. Acele mașini aveau motoare Alfa Romeo V6 de 3.000 cmc, iar Vorilhon a făcut echipă cu Loic Depailler (fiul lui Patrick Depailler) și un foarte tânăr Joao Barbosa. Dar asta doar la Misano, căci n-a luat startul la Anderstorp, în Suedia, când ar fi trebuit să meargă alături de Stanley Dickens și Marco Zadra – un alt mesaj de la extratereștrii?
Hei, nici Stephane Ratel nu e ușă de biserică!
Tot în 1998, conducătorul de cult a condus și niște mașini de stradă modificate în Motorola Cup, un fel de anticameră a seriei Grand-Am. El nu a terminat niciodată mai sus de locul 7, dar în 1999 a fost văzut pe lista de înscrieri pentru cursa de 24 de ore de la Moroso, tot alături de Mosler. În echipă cu pilotul francez de raliuri și cirucit Jean-Claude Andruet, o mai veche cunoștință, Rael a terminat pe podiumul clasamentului general și a câștigat în clasa GTS. Aceasta a fost una dintre puținele curse pentru el în acel an. pe lângă o participare în Trans-Am, la Mosport și două curse în FIA GT.
În circumstanțe necunoscute, el l-a contactat pe Paul Belmondo, fiul cunoscutului actor Jean-Paul Belmondo și un pilot destul de talentat care trecuse prin Formula 1. „Marele Circ” fusese și visul lui Rael, care era pe punctul să se lanseze în Formula 3 înainte ca extratereștrii să-l interpeleze. El a declarat, într-un interviu recent cu Endurance-Info, că „ar fi avut cum să ajungă în Formula 1” dacă viața lui nu lua o turnură neașteptată.
Belmondo, care nu se întâlnise cu ființe din alte lumi, a rămas în lumea curselor și avea echipa sa proprie, Paul Belmondo Racing, în 1999. Ea era angrenată în FIA GT cu două modele Viper GTS-R, iar Rael a plătit să se dea în cele două etape americane din acel sezon pe una dintre mașini. La Homestead-Miami Speedway, echipajul #22 a abandonat din cauza ambreiajului, Marc Rostan fiind coechipierul de această dată. Mai apoi, la Wakins Glen, Rael și Steve Pfeffer au terminat pe locul al optulea după ce au plecat de pe 6.
Pentru 2000, Rael a vizat din nou cursa de 24 de ore de la Daytona și, de această dată, a reușit să și ia startul. Mașina ar fi avut probleme cu ambreiajul, dar a fost clasificată pe poziția a 34-a. Din echipaj a făcut parte și Jean-Luc Maury-Laribiére, omul de afaceri francez care l-a susținut pe Herve Poulain în a aduce pe circuit două dintre ultimele Art Car-uri concepute sub bagheta celui care a pornit această tradiție, în 1975. Tot Maury-Laribiére a deținut un McLaren F1 GTR în anii ’90 cu care a concurat sub banner-ul BBA Competition.
Revenind la Rael, după deziluzia din Florida (dublată, poate, de faptul că un alt echipaj din echipa Haberthur a câștigat în categoria GTU), acesta s-a întors într-un Porsche 996 GT3-R la Monza. Pentru acea cursă din FIA GT, el a mers tot cu niște elvețieni, LR Organisation, care l-au pus în pereche cu Francois Migault, alt pilot cu experiență pe orice suprafață, și italianul Franco Bugane. Rael a terminat pe locul 20 în ultima sa cursă profesionistă, la vârsta de 54 de ani, dar nu s-a retras definitiv.
În 2001, a închiriat un Lamborghini Diablo Trophy care, acoperit cu logo-uri Rael, a concurat în seria monomarcă Lamborghini, precursoarea Lamborghini Super Trofeo de astăzi. El a făcut echiă tot cu Andruet, dar a mers doar în două curse: la Monza (locul 16) și la Spa-Francorchamps (locul 7).
Abia după ce a bifat și traseul din Ardeni, Rael s-a decis să se concentreze pe cultul său care, deja, era presat în media, dar și de către justiție cu tot mai multe acuzații de comportamente nepotrivite ale membrilor cultului, inclusiv acuzații de pedofilie. Rael însuși s-a căsătorit, la începutul aniilor ’90 cu o tânără ce tocmai împlinise 16 ani. Fata provenea dintr-o familie care susținea mișcara Raeliană, dar cei doi au divorțat – nu se știe dacă motivul a fost că Rael era lent într-o mașină de curse.
Astăzi, site-ul oficial al mișcării nu vorbește despre toate aceste elemente dubioase din istoricul marelui guru, dar mai aflăm că el se… distrează în simulator. Nu, nu e vorba de un simulator al lumii perfecte, ci de simulatoare de curse. Mai mult decât atât, Netflix i-a dedicat lui și mișcării o mini-serie.
Sursă foto: X.com / Rael.org
